Comunicarea in 6 puncte si 3 miscari

Comunicam. Ne place, o facem permanent si, de multe ori, fara sa o realizam. Exista, totusi, limitari. Ma refer la instrumentele pe care le folosim sa ne transmitem mesajele mai departe.Suntem limitati de alfabet, limbaj, accent, de expresia faciala si de cultura. N-o sa intru intr-o analiza semiotica, dar ce-ar fi daca ne-am amplifica unele abilitati de comunicare?

Unde vreau sa ajung este acel exercitiu de imaginatie in care am incepe sa invatam limbajele alternative o data cu cel normal, nativ. Nu, nu limbi straine, ci limbaje. Ma intreb cum ar decurge comunicarea daca am fi fluenti in Braille si limbajul semnelor.

Sa incepem cu viata de zi cu zi. Te trezesti de dimineata. E prea multa lumina si nu ai chef sa-ti deschizi ochii imediat. Pipai ceasul si afli ca e 8:00 dimineata. Perfect, te dai cu greu jos din pat, iti faci cafeaua si dai drumul la playlistul tau de “trezeala”. Deschizi televizorul si te uiti la stiri in limbajul semnelor in timp ce asculti niste muzica buna si sorbi usor din cafea.

Te imbraci si pleci spre serviciu. Ajungem si la reclamele de pe strada imediat. Te suna cineva pe drum. Bagi mana in buzunar si literele in Braille iti spun ca e seful tau. Te grabesti, lucrezi, ai intalniri mute cu parteneri, iar seara iei un taxi spre casa. E intuneric, dar sti perfect cati bani ai in buzunar si cat l-ai platit pe taximetristul din stanga ta.

Limbajul semnelor si Braille n-ar trebui sa existe doar acolo unde sunt absolut necesare. N-ar trebui sa fie invatate doar de acei oameni care au nevoie de ele. Acesta, cred eu, ar trebui sa fie urmatorul pas in comunicare. Ganditi-va la oportunitati. GPS-ul nu iti mai intrerupe melodia preferata sa te anunte s-o iei la dreapta in 500m cu vocea aia plictisita, ci iti va transmite direct pe volan printr-un sistem simplu bazat pe Braille. Poti sa afli stirile saptamanii direct de pe bara de care te tii in autobuz, meniul restaurantului direct de pe masa si poti sa pui un headline pe orice balustrada pe care iti plimbi mana.

Omul are o capacitate vasta de a invata si una la fel de vasta de a se complace. Abilitatea de a comunica la acest nivel este unul acei factori care ne diferentiaza de restul regnului animal. De ce sa nu fructificam aceasta abilitate? Ganditi-va cat de usor ar fi sa “gesticulezi” ca vrei sa ajungi in centrul orasului intr-o tara straina sau cat de mult ar insemna o atingere daca ti-ai folosi degetele asa cum iti folosesti si ochii.


De ce am fost ironic?

De ce? De ce m-aș lua de bucureșteanul nopții sabatice? Pentru ca trebuie. D-aia. Ne-am obișnuit să ieșim în club sâmbătă seara, să dansăm, să ne facem poze în care dăm impresia că ne simțim excelent și este, ca întotdeauna, cea mai bună seară din viețile noastre.

Dar ce-ar fi dacă am ieși un pic din rutină? Există multe evenimente despre care nu se știe pentru că oamenii nu au răbdarea să caute, să se intereseze sau măcar să întrebe un simplu ”Se întâmplă ceva în weekend?”. Știu că nu se iese în oraș să citim, știu că actul de a citi o carte sau orice are mai mult de o pagină este ceva aproape intim. Unii nu o fac pentru că nu vor să fie ridiculizați că fac ceva mai puțin cool decât un shot de tequila, iar alții doar pentru că preferă să nu-i deranjeze mediul înconjurător.

Așa că am pus eu întrebarea pentru tine. Ce-ar fi dacă ai citi mai mult de un meniu? S-ar termina lumea? Ar apărea o gaură imensă în stratul de ozon? Ar dispărea elefanții? Nu. Ar fi chiar plăcut să citești cu niște prieteni, după care să vorbiți despre cât de nașpa e metafora aia și ce idee tâmpită a avut personajul ăla (generally, being a troll afterwards).

Orice ai face cu informația pe care o primești din citit, măcar ai făcut-o. De ce să nu devină o activitate mondenă? Hai, chiar, să facem cluburi de citit, în care pe un ecran imens să apară citate din cartea pe care o citești în acel moment. De ce să nu creăm povești pe loc… un fel de carte dada, realizată din 50 de cărți citite simultan.

Ah, dați-mi lumea pentru o săptămână și oameni fac din voi.


Vrem mansarde

Dupa vreo saptamana in care muncisem la sunetul pentru o mica piesa de teatru, jucata intr-o mansarda undeva langa Cismigiu, m-am decis sa vad ce se mai misca prin lumea de pe linie (online). Printre posturile facebook-iste cu pisicute dragute si citate rasuflate am gasit un mic anunt cu o poza atasata. ”Fundatia Friends for Friends cauta voluntari”. Hmm, erau un pic prea multi ”F” in nume, dar am dat un click oricum.

Patru zile mai tarziu i-am facut si o vizita. Am urcat la inca o mansarda, intr-o cladire la fel de aproape de Cismigiu. Am intrat. N-am putut sa nu observ madularele asezate militareste pe peretele de la intrare si toate celelalte mici elemente vizuale care chiar m-au gadilat la tartacuta. Entuziasmul, desigur, nu a ezitat sa apara si am inceput sa imi doresc sa vin din ce in ce mai des la dildouri si la pian, la Elena, pisica fundatiei si a agentiei  si la fumoarul rosu si negru care, invariabil, ma duce cu gandul la versurile melodiei ”Pseudofabula”. Nu cred ca mai trebuie sa mentionez ca oamenii pe care i-am gasit in aceasta mansarda nu au fost mai prejos.

Abia acum mi-am dat seama la cate proiecte am participat si cate texte am scris aici si nici nu cred ca are vreun rost sa le enumar. Vreau, totusi, sa vorbesc despre creativitatea FFFF si Friends Advertising. De ce? Pentru ca merita.

In primul rand, Superscrieri, Ciorne 1.0, evenimentele TED Global si Cannes, Noaptea Bibliotecilor, plus Biblioteca Fundatiei si concursurile organizate m-au invatat cateva lucruri importante.

  1. Nu poti face totul singur, nu la fel de bine ca o echipa inchegata.
  2. Gandeste in ansamblu, pe un termen cat mai lung. Rezultatele imediate aduc cu ele probleme imediate.
  3. Invata sa joci ping pong. Nu te supara cand iti iese mingea din teren.
  4. Creativitatea nu e pentru oricine. E la fel de obositoare ca un job de traffic controler intr-un aeroport.
  5. Daca nu zambesti sau nu te prostesti macar o data pe zi, innebunesti.
  6. Fii cat mai curios cu putinta. Ce ai invatat azi, s-ar putea sa te ajute peste cateva luni.
  7. Noteaza tot ce-ti trece prin cap. Chiar si lucrurile care nu au sens.

In al doilea rand, am reusit sa fac un pas in spate si sa vad cum sta treaba. Am realizat ca daca faci ce iti place, nu mai conteaza cele 15 idei proaste din acea zi, ci aceea care a ramas.

Pe peretele pe care stau madularele artificiale de care va spuneam este scris cu litere prietenoase ”Do your best or go home.” Nu prea iti permiti sa te multumesti cu posmagi muiati cand lucrezi prin mansarde.


Veverițe, ciorne și furtuni

Parcă am avut gura aurită când am spus că o să mă las de blog fix când o să-mi fie lumea mai dragă. Nu!! Mă împotrivesc, mă revolt împotriva comodității mele. S-au întâmplat multe de atunci, de când mi-am pus aici gândurile în formă digitală. Am plecat de acasă două săptămâni, timp în care am supraviețuit la 4 stații de autobuz distanță, în garsoniera unor buni prieteni. Pe lângă faptul că am apucat să învăț și eu să cânt un pic la pian, a trebuit să am grijă de niște veverițe mongoleze. Nu vă gândiți la un look extravagant, dar în alea două săptămâni au fost veverițele mele, cu tot cu relațiile lor complicate și ierarhia lor de mamifere disperate.

Am crezut că o să fie ușor. Le dau un pic de mâncare și mă asigur că nu scapă din cușcă. Hehe, dacă aș fi știut doar… Am ajuns, în prima zi de libertate totală, în această garsonieră superbă, în noul meu bârlog de burlac. M-am îndrăgostit instant de atmosferă și de animăluțele mele. În următoarele zile am început să îmi dau seama de personalitatea fiecăruia (am uitat să vă spun, erau 9) și, dintre nou-născuți (erau 4), m-am împrietenit cu unul din ei. Era singurul negru, hence the name Hendrix. Iubea să iasă cu mine la câte o țigară și să-l mângâi pe spate. Era cel mai relaxat dintre toate cele 9 făpturi mici și agitate.

Într-una din zile, Malefica a scăpat. Era veverița care trebuia închisă pentru că se bătea cu toți ceilalți. I-am găsit seara, când am ajuns acasă, bătându-se ca niște gladiatori în mijlocul cuștii. Ceilalți stăteau și se uitau. Până am reușit să-i despart, erau plini de sânge și respirau de parcă tocmai alergaseră maratonul în jumătate din timp. Am stat toată noaptea pe capul lor să mă asigur că nu mor, după care, de dimineață am plecat la noul meu job.

Și apropo de asta, noua mea adiție la CV… Fundația Friends for Friends. Un pod de pe str. Brezoianu (peste drum de Expirat) care acum îmi este acoperiș pentru toate ideile, cuvintele și muncile mele mai mult sau mai puțin creative. La fel ca și animăluțele, m-am îndrăgostit de locul ăsta și de oamenii care sălășluiesc acolo. Sper ca analogia cu veverițele mele să se oprească aici.

Îl mai țineți minte pe Hendrix, nu? Ei, m-am întors într-o zi de la serviciu și i-am luat și pe ai mei să le fac cunoștință cu noul meu prieten rodent. M-am dus entuziasmat la cușcă și am început să-l strig pe Hendrix. Am dat la o parte câteva cutiuțe de carton pe care monstruleții le foloseau pe post de camere în vila lor imensă. La un moment dat îl găsesc și dau să-l iau să îl prezint părinților ca o pe o iubită în care ai cea mai mare încredere că are răspuns la orice întrebare. Era mort… malefica se răzbunase. Din momentul acela n-am mai vorbit cu ei. Eram supărat.

L-am ars ca pe un viking, cu textul ”Excuse me while I kiss the sky” scris pe pachetul de țigări / sicriu.

To Be Continued.


Drumuri lăturalnice

Recent, am trecut printr-o perioadă împodobită cu experiențe oarecum antagonice. Am fost încununat cu o diplomă ”de participare” din partea facultății, am cunoscut copii de artiști care se bucură de notorietate pe scena României și am avut de-a face cu fete de Medicină care își pierduseră toată încrederea de sine. Poate nu au legătură între ele, dar luând în considerare ce am citit în ultimele zile, tind să cred ca totul are legătură cu totul.

Bine, diploma de participare a fost și, dealtfel, este onorifică. Toată lumea o primește și toată lumea se poate mândri cu ea. E o prostie, dar prostia asta e un mic ”confidence booster”. Dacă gândești ca mine, îți vine să iei diploma și să aștepți acadeaua de rigoare. Dar nu am primit acadea, ci un ou roșu, pentru că, desigur, ceremonia s-a desfășurat în aceeași zi ca și Înălțarea. A fost frumos, totuși, chiar un pic patetic pentru cei care am avut de-a face direct cuu această facultate. Spectatorii, în schimb, au fost uimiți de cât de frumos a vorbit fiecare profesor și chiar și colegele noastre. Am fost întrebat de atâtea ori ulterior de ce nu mi-au plăcut acești trei ani. Eh, sunt eu mai antisocial. În ciuda paharului jumătate gol, partea plină e că mi-am primit câteva cuvinte de duh și câteva scuze pe care băieții, în mod normal, nu își permit să și le expună decât dacă sunt aproape siguri că nu te vor mai vedea… ever.

În schimb, datorită unei bune prietene pe urmele căreia se pare că eu calc permanent (am făcut același liceu și aceeași facultate) am fost aruncat într-un grup de trei oameni care cred că m-au depășit de mult în ceea ce privește gândirea asupra lucrurilor mai puțin importante pentru noi, muritorii. Poate a fost cea mai interesantă și mai redundantă discuție de 3 ore jumate pe care am avut-o vreodată. Nu spun că nu mi-a plăcut sau că subiectele nu au fost pe gustul meu, dar cred că m-am obișnuit cu un anumit set de conversații ale căror posibilități au fost experimentate din toate punctele de vedere. Ieșirea din bula de subiecte pe care le puteam aborda cu cei din jurul meu a fost bine venită, la fel și antagonia oamenilor cu care am interacționat în acea seara: fiu de artist vedetă și două țigănușe de la care am aflat că le cheamă Georgiana și Mara. Nu știau în ce țară se află sau în ce oraș, nici măcar ce an este, dar știau că au nevoie de bani. O să tratez subiectul oamenilor atemporali și aspațiali cu altă ocazie.

Apoi au fost fetele de la Medicină. Nu m-am gândit niciodată că, din nou, trei persoane care vor avea, poate, în mâinile lor viața mea, erau atât de dezamăgite de a lor. De data asta discuțiile s-au terminat în lacrimi din partea uneia dintre ele. Am înțeles-o, am empatizat cu ea, dar ma simt cumva pierdut când mă gândesc că Georgiana și Mara nu vor avea niciodată problemele existențiale prin care trec prietenele mele ”medicinale”. Pierderea asta pleacă de la o întrebare simplă: e mai bine că nju vor trece prin asta pentru că pur și simplu nu percep conceptul de deprimare existențială sau nu? Doar pentru că nu au ideea de spațiu și timp, asta nu le dă dreptul să se bucure sau să plângă pentru aceste paradoxuri antropologice? Cred că am preluat prea mult din greutatea pe care Atlas ar trebui s-o ducă pe umeri.

Oricum, concluzia la care am ajuns este că oamenii fascinanți îi găsești acolo unde te aștepți cel mai puțin… vezi deprimare și inteligență pe fețe neașteptat de disonante la prima vedere. Îmi place… se vede că ar trebui să-mi fac griji în legătură cu examenul de licență.

Cheers.


Why we never feel whole

Every night, I find myself thinking about the big picture, about where I fit in this little piece of heaven they call Earth. Then, I realize it’s a pretty moronic thought. We all struggle to keep ourself afloat with all the bollocks and all the pink elephants that keep ending up in our backyards. It’s never about the place, nor the time in this world. These are just variables that apply everywhere in the Universe. So let’s go further…

Let’s take out all the variables… there’s no time, no space, just you and me right now. I write, you read. You have a job, a car, stuff you bought, friends, family, a body that keeps your conscience alive and restrained to this dimension and gives you the ability to read these words. What happens if I take time and space out of the equation? They disappear, not entirely i must admit… the feeling of most of them remains, but mostly, it’s all you right now. And what do we do? We crave for our belongings back, ‘cause the feeling of them is not enough, we miss the ability to touch them or see them. But we would never, for one second (or whatever it is, cause there’s no time, remember?) stop to think that you’re still „alive” in a matter of speaking. It would take us all the non-existing time to realize we can create whatever we want, we could do whatever we wanted. You and me. We can fill the world with toasters and bread, or we can make cigarettes harmless, women less talkative, men more understanding and maybe a little more open-minded… anything. But no, we would crave to have it all back. We would be like junkies trying to find our next fix in a world as close as possible to the one we were pulled out from.

That’s most of us, the people who cannot see the difference between their realities. What we always do is try to live just like „that guy, over there”, who has more money or who’s more happy than you. And we always try to live „the life”… the one we saw makes „that guy” happy. We never stop to ask ourselves if we’re not already living „the life”, we don’t even consider creating our own concept of life… we just take the template, we try to copy – paste what we see works. At one point, we get wiser and we realize this wasn’t it, but it’s too late to rearrange all the pieces and start a new match. So if it’s not too late for you, my good friend… create your Universe.

Make it so that by the end of your little material life you’ll be able to say that physics has nothing to do with your world, that „that guy” is „that guy” and he was just smart enough to make his moments count. So do it… start building, ‘cause it’s going to take a lot more time than you’d think and don’t look back. The World is not pretty until you’ve finished it and it will not wait for you to catch your breath. Do it, for we will never feel whole with those holes in our backyard. You only get one chance, and it’s not like on the web, my friend. No copy – paste, no backspace, no delete. No escape.

I could’ve gone for hours, but we all have shit to do, worlds to create. Here’s a special one.

Cheers.


Here you go… music

I want your photo on my wall,

On my desk and in my mind,

Gasping at what might’ve been.

Is your life just dull?

Let’s make a duo and run away

Dancing on a tango

Running on a landing strip

O, what a sunny day

R:

Dance away your problems

Dance with me again.

Stop thinking about that coffee

We had too many years ago.

Now it’s cold

And much, much too old.

Go and have your cigarette.

Light it up and take a drag,

That’s why you’re so damn blurry

In my mind and on my wall.

Couldn’t help myself.Listen and do what you do best… criticize, be a troll.